Butonul de panica

                                        

   Mirela s-a nascut in urma cu 33 de ani, intr-un orasel din sud-vestul Romaniei. Parintii ei, pensionari acum, lucrasera ca subingineri la o fabrica din oras. Mirela a avut o copilarie obisnuita, fara lipsuri si frustrari majore. Firea ei sensibila si bolnavicioasa ar fi reclamat poate mai multa atentie din partea mamei. Doamna Elena, mama, a fost insa tot timpul o femeie moderna. Atentia acordata celor doi copii a fost una rece, distanta, pentru a le incuraja independenta. Avea ea si o vorba: “Copiii mamosi nu reusesc in viata!” Mirela nu avea nici o idee despre adevarul sau falsitatea acestui citat, in primul rand pentru ca inca nu devenise mama. In urma cu sapte ani, cand se stabilise in Capitala, ea se casatorise, copiii insa intarziau sa apara. Poate ca nu veneau pe lume din cauza problemelor pe care le avea, probleme cauzate de atacurile de panica. Acestea aparusera in urma cu sapte ani, o chinuiau foarte tare si nu le aflase inca antidotul.

    Probabil ca cei mai multi dintre noi au experimentat, cel putin odata in viata, un atac de panica. Sa simti insa la cateva zile cum o gheara invizibila te strange de gat, inducandu-ti o teama mortala pana si in picurii reci de transpiratie, cum inima da sa-ti sparga pieptul si ciocane uriase iti bat in timpane, sa simti ca esti gata sa mori fara a muri de fapt, este, desigur, traumatizant. Asa ceva i se intampla  plapandei Mirela.

    Nu se poate spune ca nu ar fi incercat sa scape de acest blestem. Umblase la psihologi si psihiatri, luase pastile, facuse psihanaliza si analiza junghiana, ajunsese chiar si la biserica.Totul parea in zadar! Doar pastilele o ajutau, dar nu si-ar fi dorit sa devina dependenta de ele.

    In dupa-amiaza aceea se opri in fata blocului unde era cabinetul. Era hotarata sa-si anunte ultimul psiholog ca nu mai poate veni, terapia era mult prea scumpa pentru ea. De fapt era enervata pe psiholog si il banuia de incompetenta si rea-vointa. La finalul ultimei sedinte, acesta o intrebase abrupt cand apasa ea pe butonul de panica? A raspuns ca nu intelege intrebarea si terapeutul a insistat cu o noua  impertinenta si anume ce avantaje ii aduc ei crizele de panica? Nu cumva sotul ei se poarta atunci cu ea ca si cu un copil, ii face mancare, i-o aduce la pat si n-o mai bate la cap sa-si caute un serviciu? Nu cumva purtarea mamei devenea  afectuoasa si plina de grija, cum nu fusese niciodata inainte? Nu cumva majoritatea celor din jurul ei cautau sa fie indatoritori si ocrotitori cu ea? Nu cumva atacurile de panica sunt, de fapt, un mijloc de a-i controla pe ceilalti, un mod de manipulare?

     “Habar n-are prin ce trec! Auzi, manipulare!” isi spuse furioasa, in timp ce forma numarul de interfon. “Asa avantaje sa aiba el si dusmanii mei!” Isi aminti de acel buton de panica existent doar in imaginatia terapeutului si apasa cu manie pe tasta C a interfonului.