Butonul de panica
Mirela s-a nascut in urma cu 33 de ani, intr-un orasel din sud-vestul
Romaniei. Parintii ei, pensionari acum, lucrasera ca subingineri la o fabrica
din oras. Mirela a avut o copilarie obisnuita, fara lipsuri si frustrari
majore. Firea ei sensibila si bolnavicioasa ar fi reclamat poate mai multa atentie
din partea mamei. Doamna Elena, mama, a fost insa tot timpul o femeie moderna.
Atentia acordata celor doi copii a fost una rece, distanta, pentru a le
incuraja independenta. Avea ea si o vorba: “Copiii mamosi nu reusesc in viata!”
Mirela nu avea nici o idee despre adevarul sau falsitatea acestui citat, in
primul rand pentru ca inca nu devenise mama. In urma cu sapte ani, cand se
stabilise in Capitala, ea se casatorise, copiii insa intarziau sa apara. Poate
ca nu veneau pe lume din cauza problemelor pe care le avea, probleme cauzate de
atacurile de panica. Acestea aparusera in urma cu sapte ani, o chinuiau foarte
tare si nu le aflase inca antidotul.
Probabil ca cei mai multi dintre noi au experimentat, cel putin odata in
viata, un atac de panica. Sa simti insa la cateva zile cum o gheara invizibila
te strange de gat, inducandu-ti o teama mortala pana si in picurii reci de
transpiratie, cum inima da sa-ti sparga pieptul si ciocane uriase iti bat in
timpane, sa simti ca esti gata sa mori fara a muri de fapt, este, desigur,
traumatizant. Asa ceva i se intampla plapandei
Mirela.
Nu
se poate spune ca nu ar fi incercat sa scape de acest blestem. Umblase la
psihologi si psihiatri, luase pastile, facuse psihanaliza si analiza junghiana,
ajunsese chiar si la biserica.Totul parea in zadar! Doar pastilele o ajutau,
dar nu si-ar fi dorit sa devina dependenta de ele.
In
dupa-amiaza aceea se opri in fata blocului unde era cabinetul. Era hotarata
sa-si anunte ultimul psiholog ca nu mai poate veni, terapia era mult prea
scumpa pentru ea. De fapt era enervata pe psiholog si il banuia de incompetenta
si rea-vointa. La finalul ultimei sedinte, acesta o intrebase abrupt cand apasa
ea pe butonul de panica? A raspuns ca nu intelege intrebarea si terapeutul a
insistat cu o noua impertinenta si anume
ce avantaje ii aduc ei crizele de panica? Nu cumva sotul ei se poarta
atunci cu ea ca si cu un copil, ii face
mancare, i-o aduce la pat si n-o mai bate la cap sa-si caute un serviciu? Nu
cumva purtarea mamei devenea afectuoasa si plina de grija, cum nu fusese niciodata inainte? Nu
cumva majoritatea celor din jurul ei cautau sa fie indatoritori si ocrotitori cu ea? Nu cumva
atacurile de panica sunt, de fapt, un mijloc de a-i controla pe ceilalti, un
mod de manipulare?
“Habar n-are prin ce trec! Auzi, manipulare!” isi spuse furioasa, in
timp ce forma numarul de interfon. “Asa avantaje sa aiba el si dusmanii mei!”
Isi aminti de acel buton de panica existent doar in imaginatia terapeutului si
apasa cu manie pe tasta C a interfonului.
Etichete: stil de viata, suflet
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire