Povestea omului care nu reusea sa-si implineasca visele

A fost odata un barbat care nu reusea sa-si indeplineasca visele asa cum ar dorit. Poate ca visele lui erau nerealiste sau poate ca nu-si dorea suficient si pentru el conta mai mult drumul pana la un tel decat atingerea acestuia…Sau poate ca drumul era cel care-l incurca…De exemplu, din copilarie visase sa devina un mare scriitor. Pe la 9 ani s-a apucat sa citeasca si sa caute un stil, niste indrumari, ceva care sa-l dumireasca ce si cum sa scrie pentru a avea succes. A citit sute de carti, zeci si zeci de autori i-au trecut prin mana, dar asta l-a dezorientat mai mult decat sa-l indrume. Pentru ca uneori ii placea Jules Verne, alteori Dostoieski, uneori il iubea pe Faulkner, alteori pe Fielding, ii placea la fel de mult si Sadoveanu si Eminescu ( da, avea gusturi elevate si cam ciudate pentru varsta lui!). Atunci cand i se parea ca are o idee si se apuca de scris, cand citea ceea ce a scris avea impresia ca a asternut pe hartie doar banalitati si lucruri neautentice. Si asa, scria caiet dupa caiet, citea si arunca.

Un alt obiectiv al sau a fost sa devina un om puternic, calm, cu sange rece, cu umor, spontan si creativ. Prin adolescenta si-a facut un jurnal si acolo isi dadea note pentru fiecare zi, ca sa-si masoare puterea, calmul, simtul umorului, spontaneitatea si hotararea. Dar vazu uimit ca este o “coca” greu de modelat. Emotivitatea, timiditatea, sensibilitatea sa ieseau mereu si mereu la iveala, dandu-i peste cap planul cu omul care si-ar fi dorit sa fie.
Tot in adolescenta, pentru a-si creste increderea in sine s-a apucat de sport. Credea ca actionand asupra fizicului i se va dezvolta si increderea in el insusi, va deveni mai echilibrat, va avea succes la fete, va fi mai puternic si mai rezistent. Nu a fost nici de data aceasta multumit: parca trebuia sa faca din ce in ce mai mult efort, satisfactia era doar de moment, increderea in el insusi era ca un balon de sapun care se spargea la cea mai mica atingere, devenise mai puternic si mai rezistent, dar numai fizic. Intr-o zi, in timp ce-si antrena antebratele, nea Cozma, antrenorul sau, il intreba:”- Ce mai faci?” “-Bine” raspunse el, flexandu-si bratele cu haltera de 50 kg. “Ma gandeam sa ma apuc de alpinism, si fac cateva exercitii pentru asta”. “- Mda” zise antrenorul, “dar nu ti-ar fi mai usor sa te-apuci chiar de alpinism? Si ca sa faci alpinism, cel mai bun antrenament nu ar fi sa urci muntele?”
Epilog. Sfatul asta, cu a face pur si simplu ceea ce vrei sa faci, i-a rasunat mult timp in cap. De cele mai multe ori nu l-a urmat; doar asa facem cu cele mai multe din sfaturile pe care le primim, chiar atunci cand sunt pline de logica si bun-simt.
Oricum, el nu a devenit niciodata alpinist. Nu a avut timp, pentru ca si-a antrenat prea mult antebratele.